Stimată doamnă,  .........Au trecut douăzeci de ani de cînd încercările noastre de a stimula schimbarea reală a regimului din România au interferat. E un moment potrivit pentru a privi înapoi cu nostalgie, mînie, mîndrie, regret sau lehamite - în funcţie de cum vedem fiecare fenomenul şi modul în care am participat. Nu e cazul să compromitem ocazia unui bilanţ lucid cu festivisme comemorative.

Ne-am amăgit suficient cu iluzii (speranţe), ne-am protejat uneori motivarea prin eludarea crudei realităţi. Am pierdut. Cei ce vor veni ar trebui să poată înţelege de ce. Nu numai urmărind acţiunile contrarevoluţionare ale restauraţiei fesenicomuniste. Un război se decide în funcţie de prestaţia ambelor părţi.

Vă propun să privim împreună şi greşelile taberei noastre, mergînd pe firul acţiunilor care ne-au adus în contact.

Cînd v-am întîlnit prima dată, în aprilie 2005, la parchetul de lîngă procuratura militară, venisem din Montreal cu două obiective: să depun plîngere pentru represiunea la care am fost supus de către regimul FSN în 1990 (descrisă aici) şi să mă interesez de avansul cercetării în dosarul Gh. Nechita - colegul meu din echipa României, cu care participasem la olimpiada de matematică studenţească de la Ankara în 1980 - ( expunerea aici).

Fiind un adept al dreptului populaţiei la eliberare (chiar prin luptă) de sub cnutul unei tiranii, nu mă număram printre cei ofuscaţi de lipsa de maniere arătată în procesul Ceuşeştilor, deşi din start percepusem acea farsă sinistră, ca pe o manevră de acoperire a rămînerii la putere a restului nomenclaturii comuniste.

(Aşa cum am relatat în mărturia extinsă pe care v-am depus-o la dosarul meu, mi-am dat demisia din FSN la 22 decembrie 1989, ora 20, şi de atunci nu am făcut altceva decît să combat uzurparea contrarevoluţionară.).