Stimată doamnă,  .........Au trecut douăzeci de ani de cînd încercările noastre de a stimula schimbarea reală a regimului din România au interferat. E un moment potrivit pentru a privi înapoi cu nostalgie, mînie, mîndrie, regret sau lehamite - în funcţie de cum vedem fiecare fenomenul şi modul în care am participat. Nu e cazul să compromitem ocazia unui bilanţ lucid cu festivisme comemorative.

Ne-am amăgit suficient cu iluzii (speranţe), ne-am protejat uneori motivarea prin eludarea crudei realităţi. Am pierdut. Cei ce vor veni ar trebui să poată înţelege de ce. Nu numai urmărind acţiunile contrarevoluţionare ale restauraţiei fesenicomuniste. Un război se decide în funcţie de prestaţia ambelor părţi.

Vă propun să privim împreună şi greşelile taberei noastre, mergînd pe firul acţiunilor care ne-au adus în contact.

Înainte de 1989 am avut atitudini foarte diferite, chiar dacă nutream aceleaşi simpatii şi năzuinţe. Dumneavoastră aţi făcut la un moment dat saltul de la nemulţumire la curaj, de la acceptare la rezistenţă şi sacrificiu.

În timp ce eu am rămas pănă la capăt (22 decembrie) în tagma anticomuniştilor laşi, împotmoliţi în revoltă sterilă/abstractă, autojustificaţi cu evaziuni intelectuale şi nonconformism ieftin.

Poate de aceea am avut o ruşine mai mare de depăşit/spăşit după 22 decembrie, o demnitate mai bolnavă de recuperat, o mai mare sete de implicare curăţitoare, postură explicată mai bine la ( http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/biograf.asp.htm).

Poate de aceea dvs. v-aţi simţit liberă mai repede decît mine (eraţi deja, eu nu) şi aţi fost uşor de manipulat de liderii FSN, comiţînd pe 26 decembrie eroarea gravă de a condamna pe cei ce voiau să iasă în stradă, pentru a combate "emanaţia" echipei Iliescu.

În timp ce eu, după ce mi-am dat demisia din FSN Neamţ, la 22 decembrie 1989, denunţînd farsa alierii revoluţionarilor cu securitatea, sosisem la Bucureşti pentru a instiga intelectualii la rezistenţă faţă de deturnarea FSN. Nu avem încă motive să mă simt liber.

Timp de o lună, am fost destul de singur ca provocator anti-FSN, dar după transformarea Frontului în partid stat (capitalizînd electoral o revoltă pe care nu o condusese, luînd măsuri de restauraţie, monopolizînd administraţia şi CPUN-ul, împiedicînd lustraţia , intimidînd şi satelizînd opoziţia democratică şi manipulînd populaţia) tot mai mulţi intelectuali s-au trezit din beţia decembristă şi au început să critice Contrarevoluţia FSN.

Puţini însă au făcut pasul către o rezistenţă coerentă şi activă - ca dvs. - după ce v-aţi retras din CFSN. Am admirat luările dvs. de poziţie, care amestecau într-un mod aparte blîndeţea, bunătatea, toleranţa - cu adevărul, combativitatea, fermitatea. V-am urmărit la mitinguri şi în presă, pledînd pentru o formulă de reformă emancipatoare: umanism/ corectitudine/ solidaritate/ demnitate/ intransigenţă morală.

Probabil că dvs. nu mi-aţi sesizat pe atunci intervenţiile, care aveau o altă orientare: instigarea la rezistenţă barbătească, la optimizarea strategiei de înfruntare frontală a celor rămaşi la putere.

Perspectivele diferite ne-au condus la atitudini diferite faţă de "alegeri": eu denunţîndu-le de pe 4 Mai 1990, ( http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/contrarev_7.asp.htm ) pentru că nu respectau lustraţia (punctul 8) şi se bazau pe intimidare, sabotare şi înşlăciune, dvs. tratîndu-le ca pe un fapt împlinit - rău (nociv) dar din păcate, legitim.

Avusesem totuşi bucuria să sesizez rezonaţe importante între noi, cu ocazia congresului ANPT de la Timişoara (28-29 aprilie 1990) cînd dvs. (alături de alţii, cum ar fi Nica Leon) aţi fost printre cei mai fermi susţinători ai liniei anticomuniste nete şi printre puţinii semnatari ai contestării lui Ion Iliescu în baza punctului 8, propuse de mine şi redactate împreună cu domnul Cerveni (Vă remintesc că liderii Societăţii Timişoara, adepţii liniei "temperate", au propus atunci o altă contestare, pentru greşeli comise de Iliescu după 22 decembrie, care nu menţiona punctul 8 -nu folosea semnăturile strînse din ţară-, un compromis care a primit zece mii de semnături în Piaţa Operei şi a fost apoi depus la comisia electorală centrală).

Mi-am dat seama atunci că dvs. nu faceţi parte din gruparea "civică" focalizată la GDS, pentru că promovaţi calea justă a susţinerii partidelor de opoziţie şi nu ideea nocivă a concurării lor pe "liste de independenţi" (Înainte de a mă retrage din "alegeri", denunţîndu-le, eu îndemnasem membrii asociatiei Dialog Piatra Neamt să candideze, chiar ca independenţi, pe listele partidelor democratice, pentru a le sprijini lupta inegală cu Frontul).

Aşadar, aveam tot mai multe semne că dvs. reprezentaţi "dizidenţa" anticomunistă reală, transformată firesc în rezistenţă anti-fesenistă. De aceea, după 13-15 iunie, auzind că vă întoarceţi de la Innsbruck (unde aţi pus punctul pe i în Consiliul Europei, atrăgîndu-vă ura cumplită a fesenicomuniştilor) v-am aşteptat la aeroport. Voiam să vă atrag atenţia asupra unei erori, pe care aţi comis-o în evaluarea evenimentelor de la Bucureşti.

Aţi reproşat puterii FSN-iste că a apelat la forţele paramilitare minereşti, în loc să rezolve criza cu ajutorul forţelor de ordine. Era - după parerea mea - o gafă fatală (şi azi consider răspîndirea ei ca un factor important în înfrîngerea noastră).

Cum să admiţi FSN-ului lui Iliescu şi Roman (ajuns la putere impotriva punctului 8, prin inşelăciune şi teroare electorală), legitimitate în zdrobirea revoluţionarilor din decembrie - care-l contestau justificat -, folosind instrumentele represive ne-epurate ale regimului comunist?

Ca să vă explic consecinţele nefaste ale acestei concedări de legitimitate (printre altele, expunerea la represalii "legale" a unor contestatari ca mine) v-am întîmpinat la aeroport.

Reacţia dvs. în faţa intervenţiei intempestive a unui om practic necunoscut m-a surprins şi convins că sînteţi de o iremediabilă candoare. Aţi venit de la aeroport cu mine ( acasă la mama mea) pentru a continua pînă în noapte această discuţie.

Am făcut împreună sinteza situaţiei dezastruoase. Ne-am pus de acord privind necesitatea purificării, radicalizării şi unificării opoziţiei anticomuniste. Au urmat mai multe întîlniri, la care au participat şi alţii care ne împărtăşeau obiectivele, dedicate căutării căilor de a forţa coagularea unei forţe de opoziţie coerente.

M-aţi convins să renunţ la plecare (după ce mi-aţi mijlocit contactul cu consulatul francez, unde am încercat să obţin azil politic - ca recunoştere a ilegitimităţii regimului). Am participat împreună la mese rotunde pe tema unificării opoziţiei - politice şi civice (de exemplu la GDS, cu domnii Coposu şi apoi Cîmpeanu).

Devenea evident că, în ciuda loviturii date de Contrarevoluţie, care transformase opoziţia "constructivă" (colaboraţionistă) într-un alibi democratic al puterii represive, în afară de Corneliu Coposu, liderii partidelor de la Bucureşti (înţesate de incompetenţi, veleitari şi agenţi ai puterii) nu vor să se unească, iar intelectualii se feresc în continuare… de politică.

Împreună am copt planul de bătaie care avea să forţeze ieşirea din impas: să provocăm unirea opoziţiei de jos în sus, întîi la nivelul fiecărui judeţ (unde deosebirile doctrinare nu existau, ci doar vanităţi depăşite de nevoia de unitate), urcînd apoi spre centru.

Astfel s-a născut iniţiativa Forumului Democratic Antitotalitar, dezvoltare coordonată de la Cluj. Mi-am făcut şi eu datoria, fondînd Alianţa Opoziţiei din Neamţ la 30 august 1990 (redenumită apoi FDA Neamţ, pentru a se integra în mişcarea generală). După care, am condus FDA Neamţ în cîteva acţiuni expresive (cum ar fi cercetările de la Dealul Mărului), demonstrînd valoarea ideii de federare anticomunistă.

Şi a venit momentul recoltei. Pe 24-25 octombrie 1990, forumurile apărute în toată ţara au fost chemate la Cluj la un prim congres. Puţini ştiu cît vi se datorează pentru această acţiune, care ar fi putut deschide drumul spre eliberare. Cîte demersuri aţi făcut pentru ca liderii partidelor de la Bucureşti să accepte faptul împlinit: baza se unise (şi totuşi, domnul Cîmpeanu, principala coadă de topor a opoziţiei din 1990, a sabotat congresul).

Cîte scrisori aţi trimis către intelectualii pe care îi consideraţi camarazi dedicaţi răsturnării restauraţiei. Dar ei nu au venit (cu excepţia cîtorva, care s-au adugat FDAR-urilor judeţene ca "personalităţi") . Se ocupau cu moşitul "Alianţei civice", o nouă reacţie întîrziată (după prăbuşirea rezistenţei civile la 13 iunie) şi inadecvată (în contratimp păgubos cu coagularea rezistenţei politice).

M-aţi găzduit la dvs. acasă în timpul primului congres FDAR, ceea ce mi-a permis să observ efortul pe care l-aţi făcut la Cluj pentru a depăşi apolitismul "personalităţilor" şi dezbinarea partidelor. Am încercat şi eu să contribui la succesul congresului, luînd cuvîntul în plen şi luptînd (cu reprezenanţii UDMR- de exemplu) pentru a impune integrarea punctului 8 în platforma FDAR.

Am participat la întîlnirea din ultima seară (avînd ocazia să-l cunosc pe Călin Nemeş, care era extrem de lucid şi critic). Am asistat amuzat şi la încercarea domnului Constantin Cojocaru de a vă explica principiile privatizării propuse de el (care au trezit interesul participanţilor , dar nu şi liderilor partidelor). Şi la miezul nopţii de 25/26 , stîrnit de dezamăgirea dvs. faţă de absenţa intelectualilor, m-am hotărît brusc să plec la Timişoara, unde avea loc "Conferinţa Internaţională privind Democraţia şi Drepturile Omului".

Vroiam să văd ce fac "personalităţile" care monopolizau propaganda civică , în momentul în care la Cluj se încerca consolidarea reacţiei faţă de uzurparea de putere reuşită de FSN. Am fost servit. Poate că în alte împrejurări aş fi gustat pledoariile docte pentru drepturile omului sau dizertaţiile savante despre democraţie, dar în contextul acelui moment, reuniunea de la Timişoara mi s-au părut o evaziune sfidătoare.

Am încercat să intervin în secţiuni (alături de alţi "pieţari" - de la GID - sau de vorbitori ca Şteţca) pentru a provoca întoarcerea conferinţei către cruda realitate a rămînerii securicomuniştilor la cîrma ţării. În ultima zi, profitînd de emoţia stîrnită de cazul Doru Braia, am determinat participanţii să adauge în comunicatul final solidarizarea cu dvs., care vă aflaţi în acel moment într-o periculoasă izolare.

Cu ocazia conferinţei, au înaintat, în culise, demersurile pentru constituirea Alianţei Civice. Pe mine nu m-a prevenit nimeni de asta, nu m-a invitat nimeni la discuţii (m-a întrebat Ticu Dumitrescu mai tîrziu dacă să mă adauge la lista membrilor fondatori). Deşi pe toţi cei care voiau acum să facă o reţea civică naţională, îi instigasem fără succes în acest sens, din ianuarie 1990…

Poate că ajunseseră deja la concluzia că sînt un provocator (răspîndită spre membrii din Neamţ de la centrul AC). Sau nu le plăcuse modul în care l-am contrat pe Vasile Popovici, care susţinea că securiştii reversibili îşi vor face procese de conştiiţă dacă nu-i antagonizăm (pe 27 octombrie, într-o emisiune dedicată conferinţei transmisă la BBC). Sau nu corespundeam standardelor de apolitism pe care le-am sesizat şi în dialogul pe care l-am avut atunci cu domnul Emil Constantinescu.

Fapt este că am plecat de la Timişoara cu un gust amar şi oarecum prevenit de orientarea pasivă politic pe care o imprimau civismului fruntaşii formaţi la şcoala GDS-ului. Încît pe 15 noiembrie, nu m-am mirat că liderii AC fug nu numai de partide, dar şi de revoluţia reclamată de stradă (inclusiv de susţinătorii dezamăgiţi ai Frontului, aruncaţi în mizerie de terapia lui Roman).

Ceea ce m-a făcut, să-mi leg speranţele de avansul pistei FDAR. Am constituit totuşi Alianţa Civică din Neamţ, conducînd-o în paralel şi pe acelaşi drum cu FDAR Neamţ, pentru a evita divergenţa acţiunilor de opoziţie. Nu era loc în urbea mea, dominată de adversar, de civism apolitic versus politică necivică.

Am venit la Cluj la al 2-lea congres FDAR (pe 8-9 decembrie) cu speranţa că vom face pasul următor: declanşarea rezistenţei politice unitare faţă de uzurpare. Am luptat acolo pentru adoptarea unei plaforme coerente şi fără echivoc: contestarea "alegerilor", denunţarea înşelăciunii prin care FSN şi-a atras susţinătorii pentru a-i trăda şi jefui, retragerea opoziţiei din mascarada parlamentară.

A avut loc o ciocnire puternică între delegaţii judeţeni şi liderii PNT-CD veniţi de la Bucureşti - care ne-au cerut să ne domolim programul, şi să nu-i invităm afară din parlament, unde creau aparenţele democraţiei.

Era clar că ideea Forumurilor scosese la iveală raportul anormal dintre "centru" şi baza partidelor "istorice". E mai uşor să controlezi (cumperi, infiltrezi) cîţiva lideri de la vîrful unei formaţiuni de "opoziţie" decît să confişti (deturnezi) masa membrilor.

Absenţa democraţiei interne în partide a ieşit frapant în evidenţă: comunicatul FDAR, expresie a voinţei membrilor din ţară, care cerea retregerea din parlament a Caţavencilor anticomunişti… nu a fost luat în consideraţie.

Liderii de la Bucureşti au trecut la contraatac, văzînd că pierd controlul asupra trupelor conduse spre nicăieri, alcătuind CDR. Puţini au sesizat manevra. FDAR s-a stins, rămînîndu-ne satisfacţia că am forţat unirea partidelor de opoziţie la vîrf, numai ca să evite unirea lor de la bază (şi radicalizarea aferentă).

Dvs. aţi înţeles toate acestea cel mai bine şi totuşi aţi tăcut atunci, pentru "a nu slăbi opoziţia". Mai credeţi azi că rufele se spală bine în familie civică? În ce mă priveşte, mă simţeam tot mai revoltat şi neputincios, văzînd cum se alege praful din fiecare încercare nedusă la capăt. M-am întors către cealaltă problemă, a implicării în lupta politică a intelectualilor.

Toţi participanţii din Piatra Neamţ la adunarea de stabilire a unei platforme pentru congresul de înfiinţare a Alianţei Civice, au votat următoarele puncte:

1. Retragerea opoziţiei democratice din parlamentul marionetă

2. Demisia guvernului Roman şi a lui Iliescu, distrugători ai Pieţei Universităţii şi ai economiei româneşti

3. Organizarea de alegeri corecte, cu respectarea punctului 8, de un guvern de tehnicieni respectabili, susţinut eventual de Alianţa Civică.

După ce am citit/propus în plen această platformă (pe 14 decembrie), domnul Octavian Paler a deplîns pătrunderea de provocatori în congres, România Liberă s-a delimitat de astfel de poziţii iresposabile, participanţii veniţi ca la cenaclu au preferat calea civismului apolitic, conducerea aleasă din aceeaşi protipendadă a decis să evite mitingurile de pe 16 decembrie, iar delegaţia AC s-a întîlnit cu Iliescu ca să-l asigure de intenţiile cultural-constructive ale AC….

Timişoara revoltată a rămas din nou singură în protest. Clujul a rămas fără sucursalele judeţene ale partidelor, recapturate de liderii CDR. Iau eu, lapidat încă o dată la Piatra Neamţ de haitele asmuţite de FSN , pe 16 decembrie 1990 (cu ocazia manifestărilor de comemorare a victimelor comunismului), am regretat că nu m-am exilat în iunie, intrînd într-o a doua grevă a foamei, pe care am oprit-o pe 22 decembrie - cînd am declarat că nu mă recunosc supus al statului condus de Ion Iliescu.

Au urmat doi ani penibili, în care a trebuit să conduc/sprijin AC şi CDR Neamţ, în ciuda faptului că intrasem în grevă civică şi depusesem dosar pentru emigrare în Canada. Nu urmărisem evenimentelul din 7-8 septembrie 1990 de la Braşov, cînd Mircea Sevaciuc a organizat întîlnirea rezistenţei anticomuniste, încercînd să umple prăpastia care se căscase între intelectuali şi muncitori.

Nu am ştiut că Marian Munteanu şi Miron Cozma şi-au dat mîna, declarîndu-se dispuşi la colaborare, în aplauzele patetice ale marilor Civici (Ana Blandiana, etc.). Nici că mai multe sindicate hotărîseră să răstoarne impostorii care distrugeau ţara, minerii fiind împinşi la înaintare. Şi nici că activişti ca Silviu Popescu asmuţiseră minerii şi ceruseră conducerii AC să se solidarizeze cu acţiunea lor.

Cu toate acestea, înţelegînd reacţia oamenilor simpli, trădaţi de FSN, în clipa în care Roman (la 19 iunie 1990) declanşase distrugerea economiei, am sperat ca minerii să reuşească să ne scape de puterea criminală, revanşîndu-se parţial pentru ce au făcut în 1990. Ruptura din 14 iunie se putea cicatriza atunci.

Ştiu bine că mulţi dintre protestatarii din 1990 s-au alăturat minerilor în septembrie 1991, încasînd gaze, lovituri şi gloanţe pentru a da jos acelaşi guvern pe care-l contestaseră bărbăteşte şi pe 13 iunie 1990.

Nu am recunoscut "alegerile" restauratoare din 20 Mai niciodată, încît să înţeleg ce vor să spună opozanţii de catifea prin "respectarea legalităţii". De aceea m-am văzut silit să mă delimitez de poziţia conducerii AC printr-un comunicat grăitor ( http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1991-1992/docs/intervdr5sept.asp.htm ).

Spre bucuria mea, dvs. aţi adoptat aproape aceeaşi poziţie, fiind singura care aţi legitimat acţiunea minerilor, într-o intervenţie curajoasă, la televiziune. Eram din nou împreună. Doar că ulterior mi-aţi spus că vă pare rău de acea ieşire, ca de o eroare….

Erori aţi făcut multe ulterior, dar atunci cred că am avut amîndoi dreptate, ca şi pe parcursul anului 1990. Dupa care, ne-am depărtat, încît nu ştiu pe ce drum aţi ajuns să comiteţi intervenţii ca:

suţinerea regelui Mihai (în pofida evidentei sale nevolnicii colaboraţioniste), suţinerea în alegeri a unor partide manifest putrede, îndemnul public la votarea lui Ion Iliescu - ca să nu iasă Vadim, suţinerea echipei Gioană - Antonescu şi a pactului odios de la Timişoara -ca să nu iasă Băsescu. Etc.

Nu mai păreaţi capabilă să observaţi la timp o făcătură, să evitaţi capcanele, să depăşiţi farsa răului mai mic. Încît am ajuns să am dubii privind discernămîntul dvs. politic, care umbresc admiraţia pentru poziţiile superbe pe care le-aţi avut.

Mă întreb dacă motorul dezinvolturii dvs. curajoase nu a fost naivitatea… Şi sper din tot sufletul să-mi redaţi încrederea în luciditatea dvs., explicîndu-vă traseul, deschis şi convingător.

Nu v-am întîlnit din seara în care v-am vizitat pentru a discuta despre sinuciderea lui Călin Nemeş. Era deci normal să mai pierdem din rezonanţa care ne-a apropiat în 1990. Dar reacţia dvs. la invitaţia mea de a mă sprijini în demersurile coordonate prin site-urile www.procesulcomunismului.com şi www.piatauniversitatii.com (trimisă de la Montreal, printr-o colegă cercetător din Cluj) m-a surprins şi mîhnit.

Nu m-am aşteptat să refuzaţi colaborarea cu mine, să nu semnaţi nici măcar Apelul pentru înfiinţarea Comitetului pentru reprezentarea victimelor comunismului ( http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale/comitet_victimele_comunismului.htm ), să nu vă adăugaţi celor care au depus plîngeri la procuratură în dosarul P35/2006 ( http://www.procesulcomunismului.com/plingere_parchet.htm ) .

Cel mai tare m-au şocat rezervele dvs. faţă de buna mea credinţă (probabil aţi aflat şi dv., din reţeaua răspîndacilor civici, că sînt un arivist ambiţios, un "carierist" vanitos… care nu a prins nici un oscior de 20 de ani) şi îndemnul transmis mie de a mă aşeza în spatele Anei Blandiana (faţă de care mi-am explicat de curînd poziţia ( http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=1&year=2010&month=9.htm )

Dacă nu înţelegeţi de ce nu mă pot sincroniza cu blandienii care au compromis lupta pentru eliberarea României, dupa tot ce s-a întîmplat în aceşti ani, atunci mă lăsaţi şi mai singur.

Dar mai sper într-o neînţelegere. Pe care ar elimina-o cel mai bine, nu un răspuns dat mie, despre mine - ci o explicaţie dată tuturor, despre dvs.

Ce s-a întîmplat în sufletul luptătoarei Doina Cornea în aceşti 20 de ani? A fost sau nu învins (stins) de realitatea românească?

Cine şi cum ne-a adus în acest punct?

Ioan Roşca, 22 septembrie 2010

Sursa : http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=1&year=2010&month=9.htm